..!..?

Si dracu mai stie ce se intampla! Cu lumea, cu oamenii, cu mine. Totul este inconjurat de negura si simt ca asta este anul in care voi face cele mai mari schimbari in viata, pe toate planurile. Simt asta. Insa unele lucruri nu-mi dau pace. Nu inteleg coincidentele si preamultele lucruri care s-au intamplat mult prea rapid, flash-uri de fericire si franturi de bucurie, adunate intr-un bol de cristal care s-a spart mult prea rapid din cauza nesigurantei din mine. Am gresit cazand prada fricilor de-o viata, si-am clacat. Am intors lumea pe dos fara raspunsuri din partea nimanui, si stiam ca numai un singur om in lume imi poate da singurul raspuns acceptabil, failure is not an option! Mi-am turnat inca un pahar de Captain Morgan, cum stiam ca ii placea, si priveam in gol la cuburile de gheata. Asa ne transformam din cauza fricilor si a nesigurantelor. Am inteles prea tarziu sensul lucrurilor, amandoi, si tot universul. Insa nu se poate incheia. Nu s-a intamplat un acel ceva. Inca nu a iesit. Inchin paharul si mai sorb din el, uitandu-ma la o poza, si simt caldura invaluindu-ma si broboane de sudoare pe frunte. Care se preling. Precum picatura chinezeasca varianta cursiva. Dar nu pot sa-mi iau ochii de la poza frumos inramata care imi aduce aminte de intreg.

Bat campii. Nu mai stiu ce spun, iar fumul si capitanul isi fac de cap cu capul meu. Lacrimile imi spun ca regretele sunt tardive dar inchin totusi paharul, in speranta unui viitor mai bun. Si simt amintirile precum ieri, atat de vii si atat de apropiate, inca simt mirosul care ma innebunea, si e mereu in mintea si creierul care functioneaza cu 2 roti stricate, cel putin, sau care se invart invers decat ar trebui. Nu ma fac bine niciodata! Ar trebui sa-mi fac un tatuaj undeva pe ceafa: „Model (an fabricatie) – Iesit din fabrica cu eroare de soft iremediabila la data LL-ZZ!” Asta sa stie lumea daca se loveste de mine cantand de nebun.

Mai trag un fum si inchei scrisul. Capitanul din sticla imi face cu ochiul, si cred ca il voi petrece in liniste spre noaptea uda, plouata si frumos langa un foc ne vom face de cap. Mai fumam o tigara ca baietii, si punem la punct lucrurile. Ne adunam curaj, eu si Capitanul. Eu mai incet ca sunt deja vaporizat, dar el tot mai tare si mai tare, si vrea sa aprindem focul. Sa incalzim sufletul inghetat. M-a citit.

Imi spun in gand ca am fost, la modul cel mai trecut, cel mai norocos om din lume. Dar am dat cu piciorul, gresind elementar. Capitanul incepe sa-si spuna cuvantul. Am fost intr-adevar cel mai norocos. Acum ca am gresit va trebui sa platesc. Si inca simt mirosul. Cum ce miros…. mirosul pielii incalzite de soarele de Vama, cu mirosul sarat si gustul placut. Inca mi-e dor de imbratisarile calde din noptile lungi in care mirosul era peste tot innebunindu-ma si facandu-ma sa-mi urce neuronii in tavan. Mai aprind un pai cu speranta ca poate voi dormi desi ar fi un miracol. Flash-uri cu drumuri pline de peripetii si emotii, cu frici si temeri de adolescentin, cu vise si iluzii, sperante si ganduri de mai bine, toate se invart si se indreapta spre haos. In fum si-n intuneric revad toate acele momente perfecte. Revad tot ce a fost mai bun si tot ce a fost mai frumos intr-o viata de om. Totul trait intr-un timp atat de scurt. Nu am fost obisnuit sa primesc atat dintr-o data! De asta cred ca panici si frici. Of, Capitane, ce faci cu mine? Ma pui sa te incerc tot mai abitir! Mai trag 2-3 fumuri si apoi, ok?

Intorc inca o pagina, sa scriu randuri si ganduri. Flash-urile imi dau cele mai faine trip-uri avute vreodata si totul concentrat pe un singur nucleu. Singurul nucleu care a contat si care a existat 17 ani in neguri si nesigurante. Singurul nucleu care nu poate fi inlaturat. Kernel Error! Adica am facut alegerea de blocare a memoriei dupa ce treci de un anumit pas. Ma dau, ma accepti, raspuns negativ – asteptare. Raspuns pozitiv – continuare! Se trece de un anumit punct, fusebit locked, si nici din factory reset nu se mai poate repara!
Voi ramane cu nucleul meu de 17 ani. Ii voi studia fiecare ramificatie si fiecare greseala de proiectare. Fiecare pas gresit facut in acesti 17 ani. Si voi ramane cu regretul ca nu am fost in stare sa vad atunci greselile. Nu ca ar mai conta. Odata ce ai batut un cui intr-un lemn, chiar daca il scoti, gaura ramane. Asa ca trebuie sa traiesc cu asta. De mi s-ar da macar sansa sa am grija de gaurile alea, si sa nu mai las sa apara altele…. Doamne, ar fi un vis implinit. Dar nu se mai poate. Cel putin nu acum. Si sper ca atunci cand nucleul va reveni la frecventa de comunicatie, sa nu fie prea tarziu. Fizic vorbind. Pentru ca din pacate, cu totii trecem la regim de functionare inactiv. Sau EOL mai pe angliceste.

Fumul e destul de gros si simt ca amintirea intregului e tot mai vie si mai colorata. Simt caldura cum ma cuprinde si tot ce fac imi aduce aminte de intreg. Imi aduce aminte de acea multime care putea sa fie unica, indestructibila si functionala ca un perpetuum mobile, pentru o eternitate! La dracu’ cu tot! Am gresit cu tot. Nu a functionat absolut nimic desi am vrut sa functioneze. Am vrut si inca vreau. Inca sper functionalitatea intregului. Ma tarasc pe coate si-mi pun cenusa in cap, admit toate greselile, dar sa functioneze. Sa inceapa intregul cu nucleul inauntru, sa creasca, sa se dezvolte, si sa fie perfect!

Sunt vise!?!?! Sper sa nu fie doar vise. Am inteles toate greselile. Am inteles unde s-a gresit, desi nu doar eu am fost vinovat. Si nucleul a avut erori. Nu grave. Insa desi exista, se pot adapta restul din intreg la nucleu. Cu toate spike-urile si semnalele tampit interpretate. Nu se poate opri aici. NU POT sa scot totul din priza si sa arunc atatia ani de sentimente, bucurii, suferinte, promisiuni, planuri de viitor, implementarea unui ceva mai bun, viitoare amintiri in varianta extinsa. Mi se rupe sufletul gandindu-ma la sfarsit. Dar sfarsitul este aici. Il simt si il regret ca nu am incercat sa dau mai mult. Regret ca nu am facut mai bine.

Torn ultimele gaturi din sticla de rom in pahar. Mai am un cub de gheata care sfidator se topeste stricand gustul romului mult prea bun si simt golul din mine. Simt acea lipsa fara de care nu poate exista intregul. Insa odata separat intregul de nucleu, nucleul ramane, intregul se dezintegreaza. Din pacate asta se intampla. Imi inchin pacatele spre iertare si sper durerea sa treaca. Sper ca viitorul sa gaseasca putere de iertare si impacare a intregului cu nucleul. Pana nu e prea tarziu. Solutii se gasesc dar ar fi cea mai mare pierdere a lumii moderne daca nu s-ar realiza. Ce ar iesi din asta ar fi mai presus de orice ar fi vazut omenirea in istoria recenta!

Nu mai stiu ce solutii sa caut. Simt ca sunt epuziat si ca portile se inchid una dupa alta. Pe nici o cale de comunicare nu functioneaza nimic. Unde dracu’ e solutia! Cred ca stiu. E acolo. Acolo unde am ascuns-o demult candva. Solutia de urgenta iremediabila. Caut in cutiile cu amintiri sa vad unde am pus dispozitivul dar nu imi aduc aminte. Unde naiba poate fi? E undeva. Aproape dar nu stiu unde. Imi vine sa imi iau campii.

……………………………………………………

A inchis caietul, legand sireturile de piele a copertii din piele de caprioara moale. Caiet facut de el manual. Avea pe coperta scris cu litere de mana „Povestea Noastra”. De o frumusete aparte. Insertii de argint in coperta din piele si legaturile stranse intr-o funda de o raritate si complexitate aparte. Parca in adins sa nu o poata deschide cineva accidental in scurtul ei drum spre arhiva. S-a ridicat anevoios, si cu privirea trista privi focul care ardea mocnit. Zambi cu fata omului ajuns la capat, care nu mai are nimic de pierdut, si apropiindu-se incet, dadu pe gat ultimele resturi ale Capitanului, tranti amarnic paharul in foc spargandu-l…. si plangand, lasa caietul sa alunece in vapaile focului.

S-a terminat!